Trecuse
mult timp de când era om mare. Toată viața își dorise să fie om mare, să nu mai
trebuiască să facă ce zice mama, să nu se mai trezească dimineața să meargă la
școală, să îi arate mamei că nu avea dreptate când spunea „Emile, o să vezi,
când vei fi mare îți va fi dor de copilărie”, să aibă o meserie în care să facă
doar ceea ce îi place de dimineață până seara.
Acum era om mare de multă vreme, nu se mai trezea dimineața
să meargă la școală, avea o meserie în care făcea ceea ce îi place...nu știa
dacă îi este dor sau nu de copilărie. Poate i-ar fi fost, dacă ar fi fost un
copil vesel, iubit, fără griji, care să se bucure de soarele de vară, de jocul
cu mingea, de-a v-ați ascunselea, de cadourile de Crăciun. Dacă ar fost să mai
aibă odată, dar o astfel de copilărie, și-ar fi dorit. Altfel nu, nu îi era dor
de copilărie.
El a fost
mereu un copil cuminte. A mers la școală deși nu îi plăcea, a avut câțiva
prieteni deși nu era sociabil, a așteptat să crească mare pentru fi liber. Și
acum era liber. Primii cinci ani a fost avocat, iar de peste zece ani era
judecător, simțea că aduce o fărâmă de dreptate pe pământ. Avea o soție
iubitoare și doi copii blânzi și la fel de cuminți ca și el în timpul
copilăriei. Era mândru că putea să le facă copiilor o viață așa cum credea că
și el meritase. Avea o viață fericită: era un soț atent, un tată bun, un
judecător corect.
Zilele
deveneau din ce în ce mai obositoare, dar în aceeași măsură și mai fericite și
mai mulțumitoare. Pleca la judecătorie în funcție de cum erau programate
procesele, uneori se gândea la anii pe care îi decreta după gratii pentru
atâția oameni și apoi își spunea cât de corect este să plătești pentru
nedreptățile pe care le faci în viață. Îi plăcea să audieze martori, să
studieze dosarele, să dea sentințe. Dar munca era din ce în ce mai multă,
dosarele mereu mai grele, timpul parcă era mereu mai puțin. Aștepta să ajungă
acasă, să își ajute soția la treburile casnice, să gătească împreună, să își
planifice vacanțele. Dar uneori se simțea depășit de aceleași drumuri zilnice,
de aceleași discuții despre nimicuri, de aceleași supărări fără motiv, se
gândea cum trec zilele ca un fir de ață care coase o haină. Adora să se joace
cu copiii săi, să le vadă bucuria în ochi de fiecare dată când îi învăța ceva
nou, să îi audă alergând și cântând prin casă, să le citească seara povești
despre o lume mai bună și să îi vadă cum adorm mângâindu-le mânuțele gingașe.
Dar își aducea aminte de liniștea dimineților însorite, de nopțile pierdute
citind, se gândea uneori de ce trebuie să îi doară burta pe copii, de ce nu vor
să mănânce legume dacă acestea sunt sănătoase, la ce le folosește să plângă
dacă nu îi doare nimic.
Emil, deși
nu mai este copil, încă este cuminte. Este și liber. Lui îi este dor de ceva...
nu de copilărie. Îi este dor de ce ar putea să aibă.
Astăzi nu
își mai dorește să fie cuminte...și nici liber. Astăzi, în loc să meargă la
judecătorie, Emil a plecat în parc. Și-a luat o carte, s-a întins pe iarbă și
nu a ridicat ochii din ea până ce soarele nu a început să îl dezmierde. Apoi a
luat un pix și a scris o poezie...o declarație de dragoste pentru soția lui.
S-a urcat în mașină și a plecat la mare. În drum, a ascultat la radio chitara povestindu-i
despre zile rele, zile bune, zile fericite. Pe plajă, s-a jucat cu mingea cu
niște copii, iar aceștia au devenit prietenii lui. A privit cum soarele se
ascunde în mare, a ascultat cum valurile se lovesc de mal, a închis ochii și
și-a imaginat că e singur pe lume. A luat cadouri pentru copiii lui câteva scoici,
nisip și apă din mare- să le ducă bucăți de fericire și lor. Și-a petrecut
seara în fotoliu, gândindu-se la cât de aproape e fericirea în fiecare zi. Tot
ceea ce a trebuit să facă a fost să fie o zi obraznic. Astăzi Emil a fost obraznic.
În ziua
următoare, Emil a simțit la judecătorie că timpul e mai mult, că dosarele sunt
mai ușoare. Acasă i s-au părut discuțiile mai intersante, a schimbat gătitul
zilnic cu plantatul unor flori în grădină, a pregătit împreună cu soția sa un
cântecel surpriză pentru copii...aceștia au fost atât de încântați încât nici o
durere de burtă nu le-a deranjat fericirea, ba chiar și legumele de la cină au
fost foarte delicioase.
Uneori, de
copilărie poate să îți fie dor chiar dacă ea nu a fost așa cum ți-ai fi
dorit...uneori, copilăria poate să fie și când ești om mare. Prietenii pot fi
și de la mare, nu trebuie să îi ai de o viață. Cadourile pot fi bucăți din
fericirea ta, nu doar de Crăciun. Jocul cu mingea și cel de-a v-ați ascunselea
pot fi mai frumoase când le joci cu cei dragi și nu cu colegii de la școală. Și
școala și serviciul pot fi mai frumoase
atunci când te duc spre drumul pe care ți-l dorești și nu e doar locul unde
mergi dimineața. Drumul pe care ți-l dorești e împlinit atunci când știi că
ești fericit în fiecare zi chiar dacă ești mare, chiar dacă ești mic, atunci
când știi că ești fericit în fiecare zi, chiar dacă ești cuminte, chiar dacă
ești obraznic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu