2 aprilie este Ziua Internațională a Conștientizării Autismului. Am scris această poveste din admirație pentru copiii speciali, pentru a fi citită de părinții lor și cadrele didactice care lucrează cu ei! Pentru ca viața să ne fie un curcubeu, trebuie să căutăm culorile în fiecare dintre noi! 

Povestea celor cinci pitici voinici

                 Se întâmplă odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, în Era Tehnologiei, Perioada Stresului, în Jungla Supraviețuitorilor, chiar în Regatul Supereroilor, povestea des întâlnită în zilele noastre dar niciodată spusă a unei familii care trăia fericită într-un apartament chiar în centrul orașului care aștepta cu nerăbdare venirea pe lume a primului lor copil.

              Așteptară zi de vară până seară cu sufletul la gură trecerea celor nouă luni și în cele din urmă mama dădu naștere nu unui copil, cum se așteptau, ci la cinci pitici , pe care îi boteză Aurică, Iliuță, Steluța, Ionel și Emi. Cei patru băieți și mândra lor surioară au devenit principala grijă a părinților, primii ani din viață dovedindu-se a fi ca o vizită zilnică în parcul de distracții, cu suișuri și coborâșuri permanente în montagne-russe-uri, cu spaime frecvente și răsuflări ușurate la sfârșit de cursă. Până să împlinească doi ani, părinții, bunicii, bonele, prietenii de familie ai celor cinci pitici (care între timp deveniseră și voinici) erau deja obosiți și nu mai știau ce să facă pentru a le mai intra în voie copiilor.

   Până să împlinească trei ani, copiii erau cunoscuți de toți cei din jur de un al doilea nume, pentru a putea să îi deosebească între ei și să le facă față tuturor nevoilor atât de diferite. Aurică devenise Mânuțe Săltărețe, deoarece le plimba în permanență în jurul corpului atunci când cineva se apropia de el, când i se cerea ceva, când îi plăcea ceva, dar și atunci când era supărat și nu mai vroia nimic. Iliuță devenise Ochi Pierduți, deoarece oricât l-ar fi strigat cineva pe nume, oricât ar fi vrut părinții lui să se privească în ochi atunci când vorbesc sau când i se cere ceva, copilul se uita mereu în gol, prin oameni, la pereți, dar niciodată în ochi. Steluța devenise Grea de Minte, deoarece deși era cel mai de preț ajutor al mamei, făcând cu plăcere toate activitățile gospodărești cu părinții, avea chiar grijă de frații ei adesea, ea totuși nu știa niciodată câți ani are, câți frați are, câte pâini să cumpere de la magazin, cât e ceasul, cum se scrie numele ei. Ionel devenise Sparge Tot, deoarece tot ceea ce putea atinge arunca pe jos, trântea, mușca, pișca, ba chiar adesea când nu avea nimic pe ce pune mâna, țipa și se mușca pe sine. Emi devenise Vorbă Înceată, deoarece deși știa ce are de făcut și de spus, până putea să scoată câteva vorbe din guriță deja nimeni nu mai era în preajma sa să îl asculte, de asta nici nu mai vroia să vorbească cu nimeni, rareori îl mai auzeai spunând un da, un nu părinților sau mai cerea câte ceva când își dorea cu adevărat un lucru, de asta nu își mai dorea să aibă prieteni.

    La o vizită de rutină la medicul de familie, acesta decretă cu ușurință că cei cinci pitici nu erau cinci copii obișnuiți, ci erau speciali în felul lor - greu de descoperit, de înțeles, de acceptat. Că ei nu sunt pregătiți nici pentru Era Tehnologiei (care nu știa decât să facă update la tot ceea ce deja exista), nici nu vor ști să facă față Perioadei Stresului (care nu știa decât să ceară performanță, să dea termene limite), vor fi acaparați de Jungla Supraviețuitorilor (unde doar unul este cel mai bun, restul se pierd în anonimat), dar au totuși noroc ca Regatul Supereroilor să le dea niște puteri nebănuite care vor putea să fie mai importante decât toate celelalte la un loc.

   Părinții, care țineau la ei ca la ochii din cap, nu au căutat o cale să găsească puterile din interiorul fiecăruia din cei cinci voinici, ci au hotărât că știu ei mai bine de ce au nevoie fiecare dintre ei. Astfel, prin multă muncă zilnică, implicarea tuturor membrilor familiei, dar și a altor persoane care au fost dispuse să îi ajute, fiecare din cei cinci pitici au devenit și mai voinici, au schimbat câte puțin din tot ceea ce îi deranja pe cei din jur, câte puțin din ceea ce îi făcea să pară mai speciali s-a diminuat, ei erau din ce în ce mai aproape de toți ceilalți semeni ai lor. Aurică Mânuțe Săltărețe învățase că trebuie să ai „Mâini cuminți”, știa acum să răspundă la oricare din sarcinile „Pune mâinile pe masă”, „Pune mâinile la spate”, „Hai să aplaudăm”. Iliuță Ochi Pierduți învățase să se uite la bulina roșie din fruntea celorlalți, să întoarcă capul când aude „Iliuță”, să urmărească cu privirea un obiect, să recunoască persoanele familiare. Steluța Grea de Minte învățase că unu seamănă cu un băiețel cu șapcă, că doi seamăna cu o lebădă, că trei se face ca un ineluș rupt, le scria mereu oriunde i se cerea. Ionel Sparge Tot învățase să își țină mâinile la spate, să pună mâna pe un obiect doar atunci când i se spune, să nu bage în gură decât jucăriile speciale pentru el, că poate țipa doar atunci când nu e nici unul din frații lui în cameră. Emi Vorbă Înceată învățase să spună „Bună ziua” și „La revedere”, să ceară ceva atunci când i se spune, să răspundă la întrebări simple atât părinților cât și cunoscuților. Ceea ce nu observase nimeni era că cei cinci pitici erau mai buni doar pentru cei din jur, nu și pentru ei însuși, ei au devenit mai triști, neînțelegând de ce e bine să fii așa, de ce părinții lor erau mai mulțumiți, de ce îi lăudau mai mult.

   Vremile vin, vremile se duc, lumea merge înainte și veni timpul ca cei cinci pitici, atât cât erau ei de voinici să pășească pe tărâmul Grădiniței. Într-o zi mai ușor, într-o zi mai greu, în multe zile deloc, copii au schimbat toate grădinițele din oraș și nu au găsit nici una unde să fie primiți, acceptați, înțeleși. Bieții părinți, începeau să înțeleagă că toată munca lor nu făcuse decât să închidă copiii în ei, să nu își dorească să vadă lumea, să nu îi intereseze ce se întâmplă, iar atunci când erau în grădiniță tot ceea ce se întâmpla în jurul lor a făcut doar să confirme că își meritau poreclele. Astfel, părinții celor cinci pitici erau cunoscuți în întreg orașul ca părinții lui Aurică Mânuțe Săltărețe, Iliuță Ochi Pierduți, Steluța Grea de Minte, Ionel Sparge Tot și Emi Vorbă Înceată.

           Părinții copiilor se simțeau ca într-o prăpastie de unde nici dacă treceau peste mări și peste țări nu au fi ieșit la liman. Nu aveau încotro: trebuia ca cei cinci pitici voinici să meargă la Școală. Zis și făcut. La 15 septembrie, toți cei cinci pitici au devenit școlari în clasa întâi, pe Tărâmul Școlii Te Iubesc Așa Cum Ești. Tare frumos le suna părinților și tare mult și-ar fi dorit ca în sfârșit să găsească și ei un locușor în lumea asta unde să fie iubiți copiii lor așa cum sunt. Dar, în adâncul sufletelor, erau pregătiți să schimbe încă o școală și încă o școală, așa cum făcuseră și cu grădinițele.

  Piticii voinici, sfioși, au stat în primele zile pe scăunelele lor cuminți, fascinați de Doamna Învățătoare Floricica, care avea o voce atât de lină, spunea poezii, povești, cântecele așa de frumoase, încât parcă erau într-o altă lume atunci când veneau la școală. Dar perioada de poveste a trecut repede și toți copii începeau să fie implicați, încet, încet, în diverse activități. Venise rândul lor să spună poezii, cântecele, povești, să lipească, să picteze, întrucât Floricica (căci așa trebuia să îi spună copiii, Doamna Învățătoare considerând că respectul vine din fapte și nu din vorbe) vroia acum să vadă la ce se pricepe mai bine fiecare dintre copii. Atunci, lumea aceea de basm luă sfârșit și piticii au arătat că Aurică știe doar să plimbe Mânuțele Săltărețe, Iliuță uită tot ce învățase și avea Ochi Pierduți, Steluța era bucuroasă printre copii dar nu se putea înțelege cu ei deoarece era Grea de Minte, Ionel fiindcă nu avea jucăriile lui speciale la îndemână și fiindcă nu era nimeni să îi spună „Mâinile la spate” a redevenit Sparge Tot, iar Emi fiindcă a fost pus să facă ceva și nu știa ce, a uitat să spună până și „Bună ziua” și „La revedere”, redevenind Vorbă Înceată.

  Pe când părinții căutau o altă școală, unde poate poate o Doamnă Învățătoare nu că îi va iubi pe copii, ci va accepta să ducă mai departe munca părinților, un mic miracol se întâmplă. Floricica a făcut un pod, de o parte erau cei cinci pitici, iar de cealaltă parte era ea. Zilnic, înainte și după activitățile școlare, piticii veneau și petreceau timp cu ea. Într-o zi, ea își flutură mâinile și trecu podul până ajunse la Aurică Mânuțe Săltărețe. A doua zi, se uitase pe geam, pe pereți și trecu podul până ajunse la Iliuță Ochi Pierduți. A treia zi, trecu podul vorbind despre cât de plăcute sunt activitățile gospodărești și cât de frumos e să ai prieteni, până ajunse la Steluța Grea de Minte. A patra zi, trecu podul țipând, aruncând cu obiecte, trăgându-se de cap, până ajunse la Ionel Sparge tot. În a cinea zi, trecu podul spunând doar „Bună” și „Pa”, până ajunse la Emi Vorbă înceată. În fiecare din cele cinci zile când ajunse la capătul podului, un mic miracol se întâmplă: Aurică se ținea cu mâinile de balustrada podului, Iliuță se uită mirat în ochii Floricicăi, Steluța spuse „Mai ai de coborât trei trepte”, Ionel mângâia o jucărie de pluș, Emi spuse „Vii să te joci cu mine?”.

              Și miracolul continuă: în săptămâna următoare, Floricica se întâlni pe rând la mijlocul podului cu fiecare dintre cei cinci pitici. Fluturând mâinile Aurică de o parte și Floricica de cealaltă parte a podului, când au ajuns la mijloc au jucat împreună „Să învățăm culorile și formele”, Aurică ținând frumos mâinile pe piesele jocului și așteptând cu nerăbdare să vadă ce urmează. Uitându-se pe pereți, pe geamuri Iliuță de o parte și Floricica de cealaltă parte a podului, când ajunseră la mijloc s-au uitat unul la altul și au jucat „Autoportret”, descriindu-și fiecare trăsăturile frumoase ale feței. Discutând despre ce mai au de făcut în casă, la bucătărie, despre ce prieteni au de vizitat, Steluța de o parte și Floricica de cealaltă parte a podului, când au ajuns împreună la mijloc au jucat „Să învățăm numerele”, Steluța fiind interesată de câte mărgele trebuie să pună pe fiecare ață pentru a-și face cercei, brățară și colier. Aruncând obiecte Ionel de o parte și Floricica de cealaltă parte a podului, țipând și pișcându-se, când au ajuns la mijloc au jucat „A cui e blana?”, Ionel fiind tare curios să pipăie, ținând ochii închiși, blana tutoror animalelor și apoi să deschidă ochii să vadă dacă a ghicit, în tot acest timp uitând să mai arunce sau să țipe. Mergând tăcuți Emi de o parte și Floricica de cealaltă parte a podului, când ajunseră la mijloc se uitară în cărticica „Aventurile unui copil timid” și Emi povesti cu emoții, după imagini, prin tot ceea ce trecea el atunci când trebuia să se adreseze cuiva.

   În săptâmânile și anii ce urmară, toți copiii din clasă au învățat să facă ce a făcut Floricica: să treacă podul pentru a intra în lumea unor copii speciali, pentru a-i putea învăța ceea ce noi știm fără a face nici un efort. Erau zile în care piticii treceau ei podul fără a fi invitați, erau zile în care refuzau să îl treacă și toată lumea le respecta decizia, erau zile în care spuneai că întreaga clasă era o familie mare și fericită, nu niște copilași care au venit la școală să învețe. Lesne de zis că bucuria cea mai mare piticii o duceau zilnic părinților, care au învățat și ei să ia podul acasă, pentru a putea intra în lumea lor și pentru ca piticii să arate ce învățau la școală. Niciodată nu crezuse mama că va veni ziua în care se va bucura de fiecare reușită mică a fiecăruia dintre pitici, că îi va sălta sufletul de bucurie când veneau și îi arătau ce au făcut, cu cine s-au împrietenit și că asta va conta mai mult decât un „foarte bine” pus în catalog, deoarece piticii au fost învățați de Floricica scopul lor să fie să facă puțin și „bine”. Acum înțelegeau părinții adevăratul sens al Școlii Te Iubesc Așa Cum Ești, adevărata măsură a omului dând-o dragostea pentru cei din jur, nu numărul cunoștințelor din mintea unui om.

     Cu mai multe bune decât rele, dar cu mai mulți „suficient” și „bine” în catalog decât „foarte bine”, patru ani se scurseră repede și dacă fiecare mic succes era sărbătorit zilnic de cei cinci pitici, venise momentul unui festin adevărat. Cu rochițe de prințese și fracuri de cavaleri, clasa a patra sărbătorea banchetul mult așteptat. Într-un cerc, uitând de podul cu care porniseră, toți copiii pregătiseră părinților o mare surpriză. Pe un fundal muzical rock-pop-romantic-clasic, creație proprie, se auzea:

„Clasa: În Jungla Supraviețuitorilor, aveau casă cinci pitici;

Vine Aurică și spune: Mânuțele mele sunt vesele acum, le folosesc uneori să scriu și să pictez, dar mai ales să cânt la pian și să scriu la calculator;

  Iată vine și Iliuță: Ochii mei se uită la voi și nu le vine să creadă cât sunteți de frumoși;

Steluța cântă cu voce înceată: Eu vă număr câți sunteți, dar bucuria mea e că sunteți alături de noi;

Hop-hop-hop și Ionel: Eu vreau să vă mângâi și să vă cuprind;

Încet-încet și o declarație veni de la Emi: Vă iubim pentru că ne iubiți așa cum suntem;

Clasa: Și la Școala cea micuță toți va spunem: MULȚUMIM!”.

Cu inima invadată de fericire, cu ochii înlăcrimați de bucurie, cu sufletul plin de copilărie, piticii și părinții împreună au dansat toată noaptea ca în cele mai frumoase povești cu prinți și prințese, iar la final i-a așteptat binemeritata vacanță.

   Familia și cei cinci pitici voinici s-au bucurat de frumusețile naturii la munte, au descoperit în fiecare zi o altă rază de soare, o altă vietate a pământului, un alt fir de iarbă bucuros că e călcat de picioarele copiilor. În drumul spre casă însă, un accident neprevăzut trimise părinții în spital, iar copiii, deși nevătămați, s-au văzut dintr-o dată singuri și fără vreo idee despre ce aveau să facă. Au fost însoțiți până acasă, iar acolo, chiar dacă erau descurajați, au trebuit să se descurce singuri.

              Mare le-a fost mirarea părinților, când după investigațiile necesare, cu un diagnostic ușor dar cu perioadă de repaus de trei luni, au ajuns acasă și au văzut toate în ordine, iar cei cinci pitici mai voinci, dar și mai veseli și mai bucuroși să îi vadă ca niciodată. Se luaseră în brațe, se bucurară unii de ceilalți, iar în cele trei luni care urmară de stat la pat pentru părinți, aceștia aflară cum copiii se descurcaseră de minune. Steluța, gospodină desăvârșită, se ocupa bunul mers al casei (deși nu a învățat nici până în ziua de azi să socotească, știa câte pâini să cumpere pentru toți frații, deși nu știa să citească ceasul știa când să pregătească micul dejun și cina, deși nu știa să își scrie numele ei și al fraților știa care sunt hăinuțele fiecăruia și avea grijă ca ei să fie curați și îngrijiți). Aurică era cel mai harnic dintre frați, cel mai de nădejde aliat al Steluței la treburile casnice, cel mai rapid la îndeplinit sarcini; lui îi plăcea mai ales să toace legumele pentru mâncare, să caute la calculator răspunsul la tot ceea ce nu știau ceilalți, să iasă la alergat, să se plimbe cu bicicleta, să aducă cumpărăturile. Și el avea un aliat de nădejde la aceste ultime activități, pe Ionel, căruia îi trebuia mereu o ocupație a mâinilor: să care sacoșe, să sădească plante în grădină, să spele fructele și legumele. Emi și Iliuță se ocupau de partea artistică a familiei, Iliuță fiind un visător spunea mereu povești și poezii câte în lună și în stele, iar Emi le făcea teatru de păpuși, le recita familiei, uneori chiar compuneau împreună câte un cântecel. Iar în fiecare după amiază, fără excepție, copiii primeau în vizită musafiri: Floricica, împreună cu mereu alți colegi, uneori chiar și cu părinții acestora veneau la cea mai veselă și împlinită familie din Regatul Supereroilor. Nu te supăra frate, Monopoly, Twister, Șah și câte și mai câte, toate într-o atmosferă feerică de până și somnoroasele păsărele parcă își schimbau ora de siestă pentru a încânta cu trilul lor musafirii.

          Miracolul părea desăvârșit, părinții piticilor înțeleseseră că asta era adevărata comoară: să poți să te bucuri de ceea ce ești și nu de ceea ce știi. Cu toate acestea, ceva le lipsea. Gândul că alți părinți trec prin ceea ce au trecut ei și că nu există o Floricica în fiecare școală părea să nu le dea pace. Cum piticii aveau să înceapă din toamnă școala, dar mai important, că se puteau descurca singurei, ei se hotărâră să deschidă Grădinița Te Învăț Să Te Iubești Așa Cum Ești. Au luat podul Floricicăi și au început să clădească în jurul lui o altă poveste pentru viitoare familii fericite.

Și încălecai pe-o șa și vă spusei o poveste mai reală decât v-ați putea imagina.